Focul ce ne arde in suflete

Sunt mai mult decat sigura ca fiecare dintre voi a fost furios macar o data in viata. Fiecare dintre noi a simtit cum cresteau flacarile in noi si cum ne cuprindeau ca intr-un infern si a simtit cu e sa devina el insusi un fulger si o scanteiere.
A nu mai suporta o anumita persoana inseamna a dori sa o vezi scufundata intr-o baie de foc.. foc ce s-a nascut in adancul tau.
Dar ce rost mai au toate aceste incendii interioare daca oricum la final nu mai ramne nimic? Daca din sentimentul acelei irealitati de vis, ajungem la sentimentul prefacerii in cenusa? De ce sa ne auto-distrugem? Care-i rostul urii daca oricum nu duce la nimic? Si nu este ura atunci un neant? Un lucru efemer si ireal nascut pentru a fi simtit si apoi uitat?
Omul asa a fost mereu. O fiinta orbita de propriile dorinte ce cautau satisfacere. Dorinte ca ura si razbunarea.. dorinte lipsite de un sens propriu, dorinte nascute pentru a murii si moarte pentru a renaste.. iar si iar.. prinse in acest cerc vicios al vietii.
Daca omul, fiinta rationala, ar putea invata sa ignore aceste sentimente, si-ar putea oare descoperii sinele? Ar putea atinge echilobrul suprem? Ar descoperii lumina cea pura care zace in fiecare dintre noi? Sau ar cadea intr-o prapastie neagra? Intr-un loc gol ramas in urma focului ce a ars atata timp..
Daca as sti si daca as fi in masura sa raspund, as face-o. Dar nu sunt decat un alt muritor, un alt punct pe linia infinita a vietii ce astepta sa ajunga la capatul acesteia.